Mirarea - prima stare

Scriu acest post pentru a-mi exprima uimirea faţă de anumite comportamente. Miercuri seara, operă, Il BARBIERE Di SIVIGLIA. Trebuie menţionat de la început că găsisem bilete pe penultimul rând (pentru că le cumpărasem cu două zile înainte de spectacol). Şi totuşi... nu mă aşteptam ca lumea să converseze ca la cafenea. Un tip în stânga noastră a făcut poze încontinuu – nici măcar nu a avut bunul simţ să îşi oprească sunetul – iar ca urmare am ascultat un permanent ”click-click”. Ce să mai zic, cineva din spate făcea cu blitz... A, am uitat că s-a intrat în sală până la jumătatea actului întâi (nu ştiu de ce i-au mai lăsat să intre – ar fi trebuit să le interzică să intre, dacă nu de tot, măcar până la pauză). Spectacolul a fost frumos, dar ce folos cand peste toate cele menţionate mai sus, într-o parte a sălii un copil a început să plângă. Seara "de neuitat" s-a încheiat cu geamul maşinii Cameliei Radu spart şi CD-player-ul furat.

Mă mir (mirarea e prima stare filosofică după Blaga) şi mă întreb ce căutau oamenii aceia la operă, de ce nu se iau măsuri (spre exemplu, la TNB e tot timpul cineva intre randuri şi nu se mai intră după începerea spectacolului, la Teatrul de Comedie nu au voie copii sub 12 ani, etc) şi de ce oameni cumsecade îşi găsesc maşina cu geamul spart?

PS: Sunt curioasă dacă situaţia la operă se schimbă în locurile din faţă.

„Bucureşti, oraş frumos, mergi cu trenul, vii pe jos”

Bucureştiul displace multora. E un oraş aglomerat, urât în ansamblu, poluat ş.a.m.d. Cu toate acestea, capitala e frumoasă în detaliu, sunt multe lucruri de văzut şi multe lucruri de făcut. Există cel puţin două motive să iubeşti Bucureştiul: TNB şi ONB.

Am văzut recent la TNB – Teatrul Naţional Bucureşti piesa „Ivan Turbincă” şi mi-a plăcut. Nu pot sa-mi dau cu părerea despre cât de bine au jucat actorii, sunt alţii mult mai în măsură să facă asta, dar pot să spun că mi-a plăcut la început faptul că la uşă îţi indica pe unde să mergi iar când ajungeai în sală era cineva care se oferea să te ajute să-ţi găseşti locul. Am râs cu hohote la multe scene sau replici, piesa a fost o surpriză plăcută pe care mi-a facut-o Andrei, prietenul meu, având în vedere că „Ivan Turbincă” a fost una din poveştile copilăriei mele.

La ONB – Opera Naţionala Bucureşti am văzut „Nabucco”. Deşi aveam dubii că voi putea rezista trei ore, am mers sa văd cum e (la încurajările părinţilor mei, care mi-au spus că o sa-mi placă la maxim). Aşa a şi fost. Chiar daca am recunoscut doar o arie („Corul sclavilor evrei”), spectacolul mi-a plăcut la nebunie! Muzica, povestea, costumele m-au tinut 3 ore pe scaun (cu pauzele aferente). A durat ceva până mi-am gasit locul şi până mi-am dat seama pe unde trebuie să urc pentru a ajunge la locurile noastre (nu a fost ca la TNB), dar spectacolul a meritat căutarea (a meritat chiar să-i suport pe cei din spatele meu, care conversau – de ce au mai venit oare?).

Îmi place Bucureştiul, abia aştept să trec din nou pe la TNB sau ONB!