Ieri am fost cu motanul (Puf) la doctor, să-i facă vaccin şi deparazitare internă şi externă. Când să-i dea pastila, m-a muşcat. Efectul – un deget mijlociu de două ori mărimea normală. Ataşez o poză a inculpatului. Atenţie, muşcă!
Fiind vacanţă, am reuşit să îmi arunc ochii şi pe alt gen de cărţi faţă de "The Lean Manager", "The Critical Chain" sau "The Goal".
Reproduc aici un mic fragment dintr-o alocuţiune ţinută de Alexandru Paleologu la Institutul de Fizică atomică, în 1984, care mi s-a părut genial:
"Nu tăgăduiesc, vai de mine, dreptul la admiraţie al acestor extraordinare performanţe [zborurile cosmice]. Dar atrag atenţiunea că nu sunt decât performanţe, adică în fond nişte lucruri banale. Lumea se minunează de aşa ceva, dar nu se minunează de faptul cel mai fantastic, de miracolul cel mai ameţitor, care este naşterea unui copil. Tocmai fiindcă e un fenomen natural şi comun, care se întâmplă în fiecare zi şi în fiecare noapte pe tot globul, tocmai de asta e cel mai senzaţional. Cine nu se minunează că se nasc copii şi cresc, acela nu se tulbură nici de masacrarea inocenţilor, nici de variatele forme ale genocidului, nici de imbecila devastare a planetei."
Bucureştiul displace multora. E un oraş aglomerat, urât în ansamblu, poluat ş.a.m.d. Cu toate acestea, capitala e frumoasă în detaliu, sunt multe lucruri de văzut şi multe lucruri de făcut. Există cel puţin două motive să iubeşti Bucureştiul: TNB şi ONB.
Am văzut recent la TNB – Teatrul Naţional Bucureşti piesa „Ivan Turbincă” şi mi-a plăcut. Nu pot sa-mi dau cu părerea despre cât de bine au jucat actorii, sunt alţii mult mai în măsură să facă asta, dar pot să spun că mi-a plăcut la început faptul că la uşă îţi indica pe unde să mergi iar când ajungeai în sală era cineva care se oferea să te ajute să-ţi găseşti locul. Am râs cu hohote la multe scene sau replici, piesa a fost o surpriză plăcută pe care mi-a facut-o Andrei, prietenul meu, având în vedere că „Ivan Turbincă” a fost una din poveştile copilăriei mele.
La ONB – Opera Naţionala Bucureşti am văzut „Nabucco”. Deşi aveam dubii că voi putea rezista trei ore, am mers sa văd cum e (la încurajările părinţilor mei, care mi-au spus că o sa-mi placă la maxim). Aşa a şi fost. Chiar daca am recunoscut doar o arie („Corul sclavilor evrei”), spectacolul mi-a plăcut la nebunie! Muzica, povestea, costumele m-au tinut 3 ore pe scaun (cu pauzele aferente). A durat ceva până mi-am gasit locul şi până mi-am dat seama pe unde trebuie să urc pentru a ajunge la locurile noastre (nu a fost ca la TNB), dar spectacolul a meritat căutarea (a meritat chiar să-i suport pe cei din spatele meu, care conversau – de ce au mai venit oare?).
Îmi place Bucureştiul, abia aştept să trec din nou pe la TNB sau ONB!
